Ce facem cu educaţia?


Un subiect foarte discutat în ultima perioadă pe fondul scandalurilor din școlile bucureștene. Mă bucur că există asociații, dar și persoane fizice, care se implică și iau atitudine. Susțin astfel de inițiative, și din perspectiva consilierului, deoarece viitorul acestor copii este incert, în măsura în care nu se va produce o schimbare majoră în sistemul actual.

 

Comunicat al Asociației Părinților pentru Educație Sănătoasă privind situația din învățământ.

În ultima perioadă mass-media din România relatează despre dezastrul din sistemul de educație românesc, cercetând și reclamând anchetarea cadrelor didactice „șpăgare” și a celor care au un comportament inadecvat sistemului educațional. Mai ales în aceste zile suntem bombardați cu știri conform cărora cadrele didactice din România ori cer părinților bani, ori au recurs la violență în relația cu elevii, ori au un comportament îndoielnic. Cineva dorește să ne inducă ideea că principala problemă a sistemului de învățământ sunt profesorii și corupția pe care aceștia o generează. Prin materialele de presă asemenea celor dedicate învățătoarei de la Școala 10 din București se construiește imaginea cadrului didactic român modern: corupt, violent și prost educat.

Desigur, este o realitate faptul că anumiți profesori ori reprezentanți ai școlii cer bani sau alte foloase materiale părinților; este real faptul că anumiți profesori au un comportament violent, precum real e și faptul că anumite cadre didactice au un comportament inadecvat profesiei lor. Astfel de cazuri trebuie anchetate, iar cei vinovați trași la răspundere pentru faptele lor. De-a lungul anilor, cu toții am constatat că astfel de cazuri fie au fost tratate cu superficialitate de către autorități, fie au fost pur și simplu ignorate, abuzurile anumitor cadre didactice fiind pur și simplu mușamalizate.

Cu toate acestea, curios este faptul că acum, la început de an 2014, suntem bombardați cu materiale care prezintă abuzuri din sistemul de educație. Oare până acum nu se făceau abuzuri? Oare până acum părinții nu erau nemulțumiți? Oare autoritățile nu cunoșteau ce se întâmplă în sistemul de educație?

De ce școala solicită bani părinților și de ce părinții acceptă situația?

Demersul oricărui jurnalist onest ar trebui să pornească de la următoarea întrebare: de ce profesorii sau alți reprezentanți ai școlii solicită părinților bani și de ce părinții acceptă această situație?

E binecunoscut faptul că în România educația este subfinanțată, situația perpetuându-se de mai bine de 20 de ani. Deși autoritățile statului român recunosc acest lucru și și-au asumat că vor finanța sistemul de învățământ conform nevoilor reale, învățământul, care ar trebui să fie un domeniu de interes național, e în continuare subfinanțat.

Prin Legea Educației adoptată în 2011, statul român și-a luat angajamentul că va aloca pentru educație 6% din PIB. Nici măcar în 2014 sistemului de învățământ nu îi sunt alocate aceste fonduri. E dramatic că față de alte state civilizate, în România fondurile alocate educației sunt cu mult mai mici. Spre exemplu, în sistemul de învățământ românesc cheltuielile per elev/student, între anii 2009-2012, pentru toate nivelurile de educație, au fost de 3 ori mai reduse față de media europeană. În același timp, în Grecia, țară lovită puternic de criză, salariul unui profesor este de 1000 de euro, în timp ce salariul majorității profesorilor din România este de sub 250 de euro. Printre motivele invocate de autorități în ceea ce privește amânarea constantă a finanțării corespunzătoare a educației, într-un document oficial elaborant de Ministerul Educației Naționale, se precizează că alocarea a 6% din PIB pentru educație presupune un „efort ce ar pune în pericol angajamentele României în contextul Pactului de stabilitate și creștere și al programului FMI/UE de asistență financiară preventivă.”
E realist să ceri unui dascăl să facă educație performantă în situația în care tu, stat român, aloci lunar 7-8 milioane pentru salariul lui? Părinții înțeleg că nu este realist acest lucru și tocmai din acest motiv acceptă să ajute școala. Până nu demult comunitatea locală era cea care asigura funcționarea școlilor. Același lucru se întâmplă și acum în condițiile în care statul aproape că a abandonat școala. Părinții au fost nevoiți să se ajute singuri, fiind puși în situația de a contribui la funcționarea în condiții decente a procesului de educație.

Paradoxal este faptul că deși după anul 1990 peste 15000 de școli au fost fie închise, fie comasate, autoritățile nu fac mai nimic în anumite unități școlare. În continuare, în numeroase școli din mediul rural nu a fost introdusă încă apa curentă, iar grupurile sanitare se află într-o stare deplorabilă. La începutul fiecărui an școlar mass-media prezintă școli care funcționează fără a primi avizul sanitar de funcționare, datorită condițiilor precare de igienă. Între timp, autoritățile construiec în mediul rural săli de sport și parcuri.

Ce se întâmplă cu elevii?

sursa foto: www.tmpress.ro

sursa foto: www.tmpress.ro

Potrivit datelor statistice furnizate de Institutul Național de Statistică, din 1991 până în anul 2011, populația școlară a scăzut cu mai mult de 1.5 milioane. În această situație normal ar fi fost ca fondurile alocate educației să fie suficiente desfășurării procesului educațional în condiții optime, având în vedere că în anii ’90 școala românească era totuși una cu rezultate notabile.

Pe lângă problemele ce țin de finanțare, de foarte mult timp școlile se confruntă cu fenomene, abordate și de mass-media – violența școlară, consumul de tutun, alcool, droguri, hărțuiri, relații sexuale între elevi, etc. Deși situația este cunoscută și recunoscută, inclusiv de autorități, în afară de materiale de presă „senzationale”, nu se face mai nimic. De exemplu, nu există statistici oficiale în ceea ce privește violența școlară, pe acest subiect fiind realizat până acum un singur studiu serios, în anul 2006.

În timp ce școala devine un mediu din ce în ce mai nesigur pentru elevi, autoritățile, în loc să ia măsuri concrete pentru stoparea fenomenului de violență și a celorlalte acte imorale care se petrec în școli, se limitează la a elabora strategii, metodologii și proiecte care nu sunt niciodată implementate. Mai mult, prin dorința de a digitaliza învățământul, rolul cadrelor didactice se diminuează, folosindu-se mijloace de educație dovedite a favoriza comportamentele violente.

Ce se întâmplă cu profesorii?

Conform acelorași date statistice furnizate de către Institutul Național de Statistică, din anul 1991, până în anul 2011, mai mult de 60000 de cadre didactice au părăsit sistemul de învățământ. Situația e lesne de înțeles. Profesorii, alături de medici, sunt categoria profesională cel mai prost remunerată în România și printre cel mai prost plătiți din Uniunea Europeană.

Deși în anul 2008 Parlamentul României a adoptat o lege prin care salariile profesorilor urmau să fie mărite cu 50%, oricum insuficient, nici la 6 ani după ce această lege a fost adoptată salariile nu au fost mărite. Mai mult, în anul 2010 salariile cadrelor didactice au fost micșorate cu 25%, în nicio țară din Uniunea Europeană salariile cadrelor didactice nefiind atât de mult diminuate. De asemenea, dascălii au fost nevoiți să acționeze în instanță autoritățile locale pentru a primi banii ce li se cuveneau pentru decontarea transportului. Deși au caștigat procesele nu primesc banii datorită lipsei fondurilor.

sursa foto: www.telegraph.co.uk

sursa foto: www.telegraph.co.uk

Prin prisma tuturor acestor realități cadrele didactice sunt supuse la o presiune puternică din partea autorităților statului, care fie îi ignoră pe profesori, fie îi sfidează. Unul dintre cele mai importante roluri ale dascălilor, acela de a forma caracterul copiilor, este astfel marginalizat, iar profesorii sunt trimiși undeva la periferia societății. Prea rar mass-media prezintă cazurile unor dascăli care își fac datoria cu profesionalism și bun simț. Din contră, ziarele, televiziunile, radiourile concurează în a relata despre corupția unor cadre didactice, despre comportamente inadecvate, despre violență, în timp ce spăgile și mita din domenii ca infrastructura rutieră sunt lesne trecute cu vederea.

Ce se întâmplă cu societatea?

Imaginea unei comunități e dată de comportamentul celor care o compun, comportament pe care aceștia și-l dezvoltă ca urmare a educației pe care o primesc, atât în familie, cât și în societate, în școală. Astfel rolul sistemului de învățământ este de maximă importanță, de educație depinzând bunul mers al oricărei societăți. Actuala societate românească și moravurile ei arată exact așa cum și-au dorit cei care de mai bine de 20 de ani diriguiesc mersul lucrurilor în țară, de cei care a depins și depinde educația copiilor români.

În urmă cu câtiva ani cineva ne-a spus tuturor că „școala românească scoate tâmpiți”. Afirmația face parte din același registru căruia îi aparține declarația unui alt influent om politic din anii ’90, care spunea că „industria românească e un morman de fiare vechi”. Știm cu toții ce s-a întâmplat cu industria românească – a fost reformată, pentru a fi privatizată, ca în cele din urmă, după ce a fost distrusă, să fie ecologizată. În mod similar, din anii ’90 și până în prezent sistemul de educație a fost permanent reformat, fiecare an școlar aducând cu sine modificări mai mult sau mai puțin inspirate. Rezultatele le vedem cu toții analizând imaginea de ansamblu a societății românești.

În timp ce sistemul de învățământ românesc se confruntă cu probleme reale care necesită intervenții rapide și eficiente în vederea soluționării, opinia publică este supusă unui aflux de informații despre actele nedemne ale unor cadre didactice. Toată această campanie acerbă pornită de mass-media în legătură cu abuzurile unor învățători și profesori, care evident trebuie sancționate, nicidecum tolerate, face parte din atacul dat de 20 de ani asupra educației și are rolul de a îi timora pe toți dascălii, de a-i determina să fie mai puțin vocali în a-și cere drepturile. Prin astfel de campanii activitatea dascălului român, care ar trebui să fie, și în cele mai multe cazuri este caracterizată de profesionalism, performanță, eficiență și bun simț, este asociată corupției, șpăgilor, violenței, bădărăniei. Prin acest procedeu imaginea dascălului în societate este maculată, oamenii neavând motive pentru a respecta această breaslă.

De asemenea, e posibil ca una dintre mizele campaniei să fie reformarea sistemului de învățământ în vederea privatizării. La modul în care au decurs privatizările în România ne putem aștepta la ce e mai rău.

E necesar ca fiecare, din poziția în care se află, să întreprindă toate demersurile posibile, astfel încât situația învățământului să fie deplin cunoscută și conștientizată, ca autoritățile să fie obligate să ia măsurile ce se impun.

Atât profesorii, cât si părinții trebuie sa lupte pentru apărarea viitorului copiilor noștri. Dezbinarea acestora este doar unul din lucrurile care au mai rămas pentru a se asigura falimentul total al sistemului de învățământ romanesc.

Semnatari:

Logo_site

Asociația Părinților pentru o Educație Sănătoasă

 

Asociația Dascălilor din România
sursa: www.comunicatedepresa.ro

 
 Ți-a plăcut acest articol?
Lasă adresa ta de email pentru a te anunța când apar noi informații!

Leave a comment